Proiectul Legii educației, unul dintre actele normative pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea în fața Parlamentului, suscită încă nenumărate discuții. Las la o parte inadvertențele dintre varianta publicată pe site-ul forului legislativ și cea existentă pe pagina Guvernului. Culmea ironiei: cine accesează linkul “Legea Educației – forma transmisă de inițiator” (www.gov.ro /upload/ articles/106607/legea-educatiei-nationale.pdf) va da peste “Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice”. La o căutare atentă poate fi găsită, tot pe pagina Executivului: www.gov.ro/upload/ articles/106509/legea-educatiei-nationale.pdf. Surpriză însă: acest din urmă proiect conține 353 de articole, varianta publicată în luna august de MECI are 325 de articole (www.edu.ro/ index.php/articles/12657), iar cea existentă pe pagina Senatului (www.senat.ro/pagini/asumare/Legea%20educatiei-nationale.pdf) numără 336 de articole. Aceste diferențe arată clar lipsă de seriozitate și aș spune chiar de respect față de opinia publică. Autoritățile statului par a pleca de la premisa că nimeni nu citește, nimeni nu se informează, că legătura lor cu societatea civilă este una pur teoretică, și nu una reală.
În cele ce urmează, mă voi referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute, odată cu discuțiile publice, pe marginea Legii educației. Într-o emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc afirma: “Actualul sistem educațional, clădit doar pe acumulare de informații, și nu pe formare, pe competențe, nu mai poate rezista. [...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informații, îi băgăm cu pîlnia în cap la elev informații…[...] Îl chemăm a doua zi la școală, îl punem să reproducă, informațiile nu sînt legate între ele, nu se formează competențe pentru a se descurca în viață sau pentru a face față [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru folosește rezultatele de la evaluările internaționale, respectiv de la Testul Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei Prezidențiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea Miclea). Dihotomia conținutist vs. curricular nu este nouă cînd vine vorba de elaborarea programelor școlare. Viziunea curriculară este cea centrată pe competențe, pe abilitățile care trebuie dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să aibă loc la finele fiecărei secvențe a instruirii. Cu alte cuvinte, este important nu ceea ce știi, ci doar ceea ce poți face cu tot ceea ce știi.
Această viziune, în aparență extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva cunoștințele creează competențe și nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competențe sînt articulate de o manieră inter și transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveți poate fi reactivat și folosit oricînd în viață.
Spre a ilustra cele susținute anterior, v-aș supune atenției un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacție verbală în diverse circumstanțe ale vieții cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere și furniza informații decît, de exemplu, să cunoști conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveți. Neștiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învățarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuție despre elitele și elevii care se află sub medie, discuție care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educațional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigențelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor școlare de zi cu zi? Se uită cineva la diferențele uriașe dintre rezultatele obținute într-un colegiu național și cele obținute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeași greutate.
Se vorbește de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susțin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existența în orar a trei ore de educație fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poți da același randament, pentru ore multe și grele, vinerea ca și lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franța, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, și nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanțele într-un an școlar (după o lună de școală, o săptămînă de vacanță)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor școlari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?
Un material anterior a suscitat vii discuții pro și contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susțin această inițiativă se referă la scăderea prestigiului școlii doctorale românești, la calitatea precară a cercetării din țara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat și pastișă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor școli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiția ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experiență în învățămîntul superior și cercetare de cîteva zeci de ani și/sau recunoașterea calității cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate și ne-am fi concentrat asupra calității. Se dorește, însă, cu adevărat așa ceva? Este mult mai simplu să lovești in corpore în cercetătorii români, privîndu-i și de ultima recunoaștere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut șocantă argumentația domnului Boc privind plasarea personalului din Educație pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: “S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt polițiștii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acționari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea și meditații, poate avea și a doua slujbă…”. Pentru a-mi sprijini argumentația iată un pasaj din Legea educației pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea: “Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învățare, de instruire practică și de evaluare, conform planurilor-cadru de învățămînt; b) activități de pregătire metodico-științifică; c) activități de educație, complementare procesului de învățămînt”.
Evident că și aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educației paralele, că pentru a cîștiga mai bine trebuie să muncim mai mult și, în același timp, să ne fie servită aceeași placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam și cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă și va lăsa și în următorii ani de dorit. Astăzi merge și așa. Dar mîine?
prof. dr. Liviu CALBUREAN
Â
Articol publicat in saptamanalul OBSERVATOR CULTURAL, numarul 493 din 24 septembrie 2009:
