Taifas

TE DOCTOREM CREAMUS. Aceasta este formula standard utilizată în marile universități din Europa atunci cînd, în cadru festiv, se decernează titlul științific de doctor. Am văzut recent un astfel de moment pe Internet. Strălucirea acelei clipe încununează o muncă asiduă de cercetare ce se întinde pe durata mai multor ani.

Ce se întîmplă la noi? Ei bine, departe de a participa la asemenea ceremonii de neuitat, absolventul de doctorat trece pe la secretariatul școlii doctorale unde s-a pregătit pentru a-și ridica diploma. Cu pompă, pe acel document, proaspătul doctor este anunțat că beneficiază de “toate drepturile și onorurile” pe care aceasta i le conferă. Care sînt aceste drepturi și, mai ales, ce poate face un specialist român după ce a terminat de parcurs etapa supremă a formării academice? Dacă este să ne luăm după opinia a sute, poate mii de români, doctoratul poate fi valorificat la o catedră universitară, într-un institut de cercetare și cam atît. În zadar ni se evocă perioada interbelică, în care preotul de țară avea un doctorat sau în care profesori ai liceelor din București sau provincie își terminaseră asemenea studii chiar la Sorbona.
Românii anului 2009 (“românii” aceștia atît de invocați de către autorități, de cele mai multe ori fără legitimitate) consideră că “e suficient să dai șpagă pentru a avea diplomă de doctor” sau că, “dacă învîrți hîrtii și le muți dintr-un birou în altul”, nu meriți să fii remunerat la nivelul acestei demnități care este, nu-i așa?, apusă în această țară. Este deprimant ce poți citi pe unele forumuri de pe Internet. Libertatea de exprimare naște la noi monștri de agramatism și gîndire strîmbă.

Dar reprezentanții statului român se folosesc cu dibăcie de această discordie națională pe care ei înșiși au creat-o. De unde vine ideea profesorului care-și bate cu sălbăticie elevul și deci trebuie testat psihologic cît mai des cu putință? Sau ideea că omul de la catedră nu mai citește și deci trebuie reciclat o dată la cinci ani? Căci, nu-i așa? de bună-voie intelectualul român nu mai citește o carte. Cam din aceeași sursă ca și acuzele de plagiat, de pastișă, de cercetare fără strălucire.
Asemenea acuze sînt, în parte, reale, dar generalizarea lor este rău voitoare. În contextul crizei economice, Ministerul Muncii s-a gîndit că, dacă tot există aceste acuze, să legifereze anularea sporului de doctorat prin Ordonanța de urgență a Guvernului privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora precum și alte măsuri în domeniul bugetar.
Ordonanța 1 (publicată în M.O. la data de 27 ianuarie 2010) prevede:

“La data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență se abrogă art. 50 alin. (10) și art. 90 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare. Conținutul art. 50 alin. (10) este următorul: “Personalul didactic din învățămîntul preuniversitar, care are titlul științific de doctor, este remunerat cu 15% în plus la salariul de bază”. De notat că din această formulare nu rezultă în nici un caz ideea de spor, ci, dimpotrivă, ea face referire la baza salarială. Art. 90 (5) din legea 128 stipulează: “Personalul didactic și de cercetare din învățămîntul superior, care are titlul științific de doctor, beneficiază de prevederile art. 50 alin. (10)”. Să remarcăm în treacăt caracterul aberant al informațiilor despre amputarea acestui spor. Rezultă clar din cele scrise mai sus că această măsură afectează atît învățămîntul preuniversitar, cît și pe cel superior. Aș propune cititorului să studieze reflectarea acestei măsuri de către diferite trusturi de presă. Dezinformarea este la ea acasă peste tot, iar reacțiile necontrolate de pe forumurile de discuții nu întîrzie să apară.

Ordonanța mai sus amintită este deci în vigoare și produce efecte. A rămas suma ca atare, corespunzătoare sporului de care ne ocupăm, dar doar la rubrica numită “COMPENSAÅ¢II TRANZITORII”. Iar acestea se acordă doar în 2010, după care, Dumnezeu cu mila.
Această idee malefică nu este nouă. Am mai scris pe această temă. Evenimentele din ultimele 2 luni depășesc, însă, orice culme a imoralității: pe 27 noiembrie 2009 (adică “întîmplător” între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale), mai multe portaluri de știri anunțau continuarea acordării acestui spor: “Ministerul Educației a emis în luna noiembrie ordinul care va permite persoanelor care au susținut și promovat examenul de doctorat să beneficieze, începînd cu luna decembrie, de sporul de doctorat. Astfel, aceștia vor avea, începînd cu luna decembrie, un venit majorat cu 15%. Beneficiarii vor fi în jur de 1.500 de profesori din învățămîntul preuniversitar și universitar” (sursa: amosnews.ro). Această minune s-ar fi înfăptuit “ca urmare a demersurilor FEN și a deputatului Cătălin Croitoru, vicepreședinte al Comisiei de Învățămînt a Camerei Deputaților” (evident tot “întîmplător”). Din cîte am aflat ulterior, un astfel de ordin nu a existat niciodată (dacă greșesc, mea culpa).

Alegerile au trecut. A venit acum momentul adevărului. Mimînd dialogul social, Guvernul României a trimis spre publicare în Monitorul Oficial celebra, de acum, Ordonanță 1, chiar în momentul în care sindicatele se aflau la masa negocierilor cu reprezentanții Ministerului Muncii. Firește că, de această dată, domnul Cătălin Croitoru nu a mai avut nimic de spus. Dar să lăsăm aceste fapte spre dreapta judecată a cititorului.
Este foarte adevărat că ne aflăm în plină criză economică și că, dacă este să suferim, să o facem cu toții. Nimeni nu ar fi avut obiecții dacă, în mod rezonabil, s-ar fi propus neacordarea acestui spor pe o anumită perioadă de timp. El nu este însă amînat, ci anulat.
Să spunem lucrurilor pe nume: nu faptul că acest bonus se numește spor contează. În Franța el nu există. Dar vă rog să aruncați o privire pe grila de salarizare din sistemul public al Hexagonului. Veți vedea unde este plasat un salariat care posedă un doctorat… Iar acest lucru nu este neapărat condiționat de prestarea unei activități care să necesite acest titlu științific. Dacă în grila românească un doctor ar primi în plus, în cadrul bazei salariale, deci nu ca spor, un procent unitar (că tot este la modă) pentru orice domeniu, riguros reglementat însă, aceste rînduri nu ar mai avea sens. În acest fel, ne-am putea încadra în acel procent de 30% pentru sporuri.

Legat de această idee, cei care afirmă că în preuniversitar sau în Administrația Publică nu este nevoie de doctorat omit uneori, cu bună știință, faptul că în stagiul de pregătire sau în perioada redactării tezei, nimeni nu diferențiază un angajat din preuniversitar de unul din învățămîntul superior. Ai aceleași obligații ca doctorand, de ce nu ai avea aceleași drepturi ca doctor? Mai mult decît atît, conform unui astfel de raționament, cum doctoratul nu este necesar pentru a preda în liceu sau în școala generală, nici gradul unu, nici chiar gradul doi nu sînt obligatorii. Ce facem atunci? Plătim doar definitivatul în plus față de nivelul debutantului? Cred că este absurd.
Afirm a nu știu cîta oară: valoarea studiilor doctorale în Romania este controlabilă. Există o comisie în cadrul MECTS, care se ocupă de validarea titlurilor acordate la diferitele școli doctorale din țară. În cataloagele Bibliotecii Naționale există referiri la toate lucrările elaborate și susținute în România. Cine ne-ar opri să facem ordine invalidînd teze asupra cărora planează suspiciuni? Cine ne-ar opri să păstrăm doar 2-3 centre doctorale în țară? Mai mult ca sigur doar voința politică.

Așa stînd lucrurile, este mult mai simplu să-i lovești pe cei ce sînt elita adevărată a științei românești, decît să faci ordine într-un sector atît de important al vieții publice românești. După cum este simplu și eficient să hrănești fără scrupule populismul.

Liviu Călburean
Articol publicat in numarul 513, din 16 februarie 2010 al saptamanalului OBSERVATOR CULTURAL.

Această viziune, în aparență extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva cunoștințele creează competențe și nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competențe sînt articulate de o manieră inter și transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveți poate fi reactivat și folosit oricînd în viață.
Spre a ilustra cele susținute anterior, v-aș supune atenției un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacție verbală în diverse circumstanțe ale vieții cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere și furniza informații decît, de exemplu, să cunoști conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveți. Neștiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învățarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuție despre elitele și elevii care se află sub medie, discuție care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educațional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigențelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor școlare de zi cu zi? Se uită cineva la diferențele uriașe dintre rezultatele obținute într-un colegiu național și cele obținute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeași greutate.

Se vorbește de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susțin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existența în orar a trei ore de educație fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poți da același randament, pentru ore multe și grele, vinerea ca și lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franța, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, și nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanțele într-un an școlar (după o lună de școală, o săptămînă de vacanță)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor școlari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?

Un material anterior a suscitat vii discuții pro și contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susțin această inițiativă se referă la scăderea prestigiului școlii doctorale românești, la calitatea precară a cercetării din țara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat și pastișă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor școli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiția ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experiență în învățămîntul superior și cercetare de cîteva zeci de ani și/sau recunoașterea calității cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate și ne-am fi concentrat asupra calității. Se dorește, însă, cu adevărat așa ceva? Este mult mai simplu să lovești in corpore în cercetătorii români, privîndu-i și de ultima recunoaștere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut șocantă argumentația domnului Boc privind plasarea personalului din Educație pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: “S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt polițiștii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acționari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea și meditații, poate avea și a doua slujbă…”. Pentru a-mi sprijini argumentația iată un pasaj din Legea educației pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea: “Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învățare, de instruire practică și de evaluare, conform planurilor-cadru de învățămînt; b) activități de pregătire metodico-științifică; c) activități de educație, complementare procesului de învățămînt”.

Evident că și aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educației paralele, că pentru a cîștiga mai bine trebuie să muncim mai mult și, în același timp, să ne fie servită aceeași placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam și cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă și va lăsa și în următorii ani de dorit. Astăzi merge și așa. Dar mîine?

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in OBSERVATOR CULTURAL, numarul 491 din 10.09.2009 :

http://www.observatorcultural.ro/A-disparut-sporul-de-15-pentru-doctorat*articleID_22394-articles_details.html

P.S. Semnati petitia: “Nu scoateti salariul de merit si sporul de doctorat”: