Ce se întîmplă la noi? Ei bine, departe de a participa la asemenea ceremonii de neuitat, absolventul de doctorat trece pe la secretariatul școlii doctorale unde s-a pregătit pentru a-și ridica diploma. Cu pompă, pe acel document, proaspătul doctor este anunțat că beneficiază de “toate drepturile și onorurile” pe care aceasta i le conferă. Care sînt aceste drepturi și, mai ales, ce poate face un specialist român după ce a terminat de parcurs etapa supremă a formării academice? Dacă este să ne luăm după opinia a sute, poate mii de români, doctoratul poate fi valorificat la o catedră universitară, într-un institut de cercetare și cam atît. În zadar ni se evocă perioada interbelică, în care preotul de țară avea un doctorat sau în care profesori ai liceelor din București sau provincie își terminaseră asemenea studii chiar la Sorbona.
Românii anului 2009 (“românii” aceștia atît de invocați de către autorități, de cele mai multe ori fără legitimitate) consideră că “e suficient să dai șpagă pentru a avea diplomă de doctor” sau că, “dacă învîrți hîrtii și le muți dintr-un birou în altul”, nu meriți să fii remunerat la nivelul acestei demnități care este, nu-i așa?, apusă în această țară. Este deprimant ce poți citi pe unele forumuri de pe Internet. Libertatea de exprimare naște la noi monștri de agramatism și gîndire strîmbă.

Dar reprezentanții statului român se folosesc cu dibăcie de această discordie națională pe care ei înșiși au creat-o. De unde vine ideea profesorului care-și bate cu sălbăticie elevul și deci trebuie testat psihologic cît mai des cu putință? Sau ideea că omul de la catedră nu mai citește și deci trebuie reciclat o dată la cinci ani? Căci, nu-i așa? de bună-voie intelectualul român nu mai citește o carte. Cam din aceeași sursă ca și acuzele de plagiat, de pastișă, de cercetare fără strălucire.
Asemenea acuze sînt, în parte, reale, dar generalizarea lor este rău voitoare. În contextul crizei economice, Ministerul Muncii s-a gîndit că, dacă tot există aceste acuze, să legifereze anularea sporului de doctorat prin Ordonanța de urgență a Guvernului privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora precum și alte măsuri în domeniul bugetar.
Ordonanța 1 (publicată în M.O. la data de 27 ianuarie 2010) prevede:

“La data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență se abrogă art. 50 alin. (10) și art. 90 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare. Conținutul art. 50 alin. (10) este următorul: “Personalul didactic din învățămîntul preuniversitar, care are titlul științific de doctor, este remunerat cu 15% în plus la salariul de bază”. De notat că din această formulare nu rezultă în nici un caz ideea de spor, ci, dimpotrivă, ea face referire la baza salarială. Art. 90 (5) din legea 128 stipulează: “Personalul didactic și de cercetare din învățămîntul superior, care are titlul științific de doctor, beneficiază de prevederile art. 50 alin. (10)”. Să remarcăm în treacăt caracterul aberant al informațiilor despre amputarea acestui spor. Rezultă clar din cele scrise mai sus că această măsură afectează atît învățămîntul preuniversitar, cît și pe cel superior. Aș propune cititorului să studieze reflectarea acestei măsuri de către diferite trusturi de presă. Dezinformarea este la ea acasă peste tot, iar reacțiile necontrolate de pe forumurile de discuții nu întîrzie să apară.

Ordonanța mai sus amintită este deci în vigoare și produce efecte. A rămas suma ca atare, corespunzătoare sporului de care ne ocupăm, dar doar la rubrica numită “COMPENSAÅ¢II TRANZITORII”. Iar acestea se acordă doar în 2010, după care, Dumnezeu cu mila.
Această idee malefică nu este nouă. Am mai scris pe această temă. Evenimentele din ultimele 2 luni depășesc, însă, orice culme a imoralității: pe 27 noiembrie 2009 (adică “întîmplător” între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale), mai multe portaluri de știri anunțau continuarea acordării acestui spor: “Ministerul Educației a emis în luna noiembrie ordinul care va permite persoanelor care au susținut și promovat examenul de doctorat să beneficieze, începînd cu luna decembrie, de sporul de doctorat. Astfel, aceștia vor avea, începînd cu luna decembrie, un venit majorat cu 15%. Beneficiarii vor fi în jur de 1.500 de profesori din învățămîntul preuniversitar și universitar” (sursa: amosnews.ro). Această minune s-ar fi înfăptuit “ca urmare a demersurilor FEN și a deputatului Cătălin Croitoru, vicepreședinte al Comisiei de Învățămînt a Camerei Deputaților” (evident tot “întîmplător”). Din cîte am aflat ulterior, un astfel de ordin nu a existat niciodată (dacă greșesc, mea culpa).

Alegerile au trecut. A venit acum momentul adevărului. Mimînd dialogul social, Guvernul României a trimis spre publicare în Monitorul Oficial celebra, de acum, Ordonanță 1, chiar în momentul în care sindicatele se aflau la masa negocierilor cu reprezentanții Ministerului Muncii. Firește că, de această dată, domnul Cătălin Croitoru nu a mai avut nimic de spus. Dar să lăsăm aceste fapte spre dreapta judecată a cititorului.
Este foarte adevărat că ne aflăm în plină criză economică și că, dacă este să suferim, să o facem cu toții. Nimeni nu ar fi avut obiecții dacă, în mod rezonabil, s-ar fi propus neacordarea acestui spor pe o anumită perioadă de timp. El nu este însă amînat, ci anulat.
Să spunem lucrurilor pe nume: nu faptul că acest bonus se numește spor contează. În Franța el nu există. Dar vă rog să aruncați o privire pe grila de salarizare din sistemul public al Hexagonului. Veți vedea unde este plasat un salariat care posedă un doctorat… Iar acest lucru nu este neapărat condiționat de prestarea unei activități care să necesite acest titlu științific. Dacă în grila românească un doctor ar primi în plus, în cadrul bazei salariale, deci nu ca spor, un procent unitar (că tot este la modă) pentru orice domeniu, riguros reglementat însă, aceste rînduri nu ar mai avea sens. În acest fel, ne-am putea încadra în acel procent de 30% pentru sporuri.

Legat de această idee, cei care afirmă că în preuniversitar sau în Administrația Publică nu este nevoie de doctorat omit uneori, cu bună știință, faptul că în stagiul de pregătire sau în perioada redactării tezei, nimeni nu diferențiază un angajat din preuniversitar de unul din învățămîntul superior. Ai aceleași obligații ca doctorand, de ce nu ai avea aceleași drepturi ca doctor? Mai mult decît atît, conform unui astfel de raționament, cum doctoratul nu este necesar pentru a preda în liceu sau în școala generală, nici gradul unu, nici chiar gradul doi nu sînt obligatorii. Ce facem atunci? Plătim doar definitivatul în plus față de nivelul debutantului? Cred că este absurd.
Afirm a nu știu cîta oară: valoarea studiilor doctorale în Romania este controlabilă. Există o comisie în cadrul MECTS, care se ocupă de validarea titlurilor acordate la diferitele școli doctorale din țară. În cataloagele Bibliotecii Naționale există referiri la toate lucrările elaborate și susținute în România. Cine ne-ar opri să facem ordine invalidînd teze asupra cărora planează suspiciuni? Cine ne-ar opri să păstrăm doar 2-3 centre doctorale în țară? Mai mult ca sigur doar voința politică.

Așa stînd lucrurile, este mult mai simplu să-i lovești pe cei ce sînt elita adevărată a științei românești, decît să faci ordine într-un sector atît de important al vieții publice românești. După cum este simplu și eficient să hrănești fără scrupule populismul.

Liviu Călburean
Articol publicat in numarul 513, din 16 februarie 2010 al saptamanalului OBSERVATOR CULTURAL.

Această viziune, în aparență extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva cunoștințele creează competențe și nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce măsură aceste competențe sînt articulate de o manieră inter și transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveți poate fi reactivat și folosit oricînd în viață.
Spre a ilustra cele susținute anterior, v-aș supune atenției un exemplu din didactica limbilor moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul trebuie să fie capabil să aibă o reacție verbală în diverse circumstanțe ale vieții cotidiene, fiind mult mai important să ai capacitatea de a cere și furniza informații decît, de exemplu, să cunoști conjugarea unui verb. Este, deci, un demers intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît se poate de relativă a ceea ce înveți. Neștiind să conjugi, nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învățarea intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este o altă discuție despre elitele și elevii care se află sub medie, discuție care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine, alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a fenomenului educațional? Se întreabă cineva dacă, din punctul de vedere al exigențelor, în evaluarea de zi cu zi, nu există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate care să poată da greutate rezultatelor școlare de zi cu zi? Se uită cineva la diferențele uriașe dintre rezultatele obținute într-un colegiu național și cele obținute într-un liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeași greutate.

Se vorbește de curricula aerisită, de eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt, problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar. Nu susțin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să nu remarc existența în orar a trei ore de educație fizică, obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin, împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de efort a elevului? Poți da același randament, pentru ore multe și grele, vinerea ca și lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe scară largă în Franța, care plasează una din cele două zile libere din săptămînă miercurea, și nu sîmbăta? Sau modul în care sînt repartizate vacanțele într-un an școlar (după o lună de școală, o săptămînă de vacanță)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor școlari. Dar ne interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă economia în alocările bugetare?

Un material anterior a suscitat vii discuții pro și contra. Se referea la posibila eliminare a sporului de doctorat. Argumentele celor care susțin această inițiativă se referă la scăderea prestigiului școlii doctorale românești, la calitatea precară a cercetării din țara noastră, care, din păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat și pastișă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor sofisticate de organizare a acestor școli, o singură măsură ar fi fost de ajuns: condiția ca fiecare unitate organizatoare de doctorate să aibă o experiență în învățămîntul superior și cercetare de cîteva zeci de ani și/sau recunoașterea calității cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi stopat explozia de doctorate și ne-am fi concentrat asupra calității. Se dorește, însă, cu adevărat așa ceva? Este mult mai simplu să lovești in corpore în cercetătorii români, privîndu-i și de ultima recunoaștere a efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul rînd, mi s-a părut șocantă argumentația domnului Boc privind plasarea personalului din Educație pe o treaptă de salarizare inferioară altor categorii profesionale: “S-a judecat în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt polițiștii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi acționari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea și meditații, poate avea și a doua slujbă…”. Pentru a-mi sprijini argumentația iată un pasaj din Legea educației pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea: “Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de învățare, de instruire practică și de evaluare, conform planurilor-cadru de învățămînt; b) activități de pregătire metodico-științifică; c) activități de educație, complementare procesului de învățămînt”.

Evident că și aici vor apărea opinii contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă, trebuie oprit fenomenul educației paralele, că pentru a cîștiga mai bine trebuie să muncim mai mult și, în același timp, să ne fie servită aceeași placă referitoare la ziua de lucru a unui cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore, este deja revoltător.
Cum spuneam și cu alte ocazii, nota de plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă și va lăsa și în următorii ani de dorit. Astăzi merge și așa. Dar mîine?

prof. dr. Liviu CALBUREAN

Articol publicat in OBSERVATOR CULTURAL, numarul 491 din 10.09.2009 :

http://www.observatorcultural.ro/A-disparut-sporul-de-15-pentru-doctorat*articleID_22394-articles_details.html

P.S. Semnati petitia: “Nu scoateti salariul de merit si sporul de doctorat”:

Nu ascund ca ma numar printre cei indreptatiti de lege sa ocupe unul dintre locurile rezervate din parcari. Poate urmatoarele rinduri au un caracter subiectiv. Nu le-as fi scris daca promo-ul mai sus amintit ar fi fost oprit de la difuzare, daca din partea institutiilor abilitate ar fi existat o reactie, fie ea si palida. Nu s-a intimplat insa asa, astfel ca acest mesaj incalificabil, care aduce atingere demnitatii umane, este reluat nestingherit, cu obstinatie, as spune.

Contraargumentele la afirmatiile anterioare ar fi ca materialul facea referire la un program de divertisment, care nu poate sa excluda satira, ca termenul „handicapat“, care are atit de multe conotatii, nu desemneaza, in acest context, o persoana cu dizabilitati, ci se refera la anumite virtuti umane, iar, in al doilea caz, la absenta acestora.Cine va analiza mai atent acel promo va sesiza ca, in paralel cu mesajul analizat aici, imaginile prezentau semnul „Rezervat pentru persoanele cu handicap“. Consecinta directa este ca sensul cuvintului „handicapat“ este unul denotativ, referential, din moment ce avem toate cele trei elemente ale triunghiului semiotic, respectiv semnificantul, semnificatul si referentul. Asadar, nici un argument privitor la sensul conotativ al acestui cuvint nu este sustenabil.

Am fost si sint pentru o libertate de expresie cit mai putin ingradita. Limita acestei libertati ar trebui, in opinia mea, sa fie, in spiritul Declaratiei Drepturilor Omului a Revolutiei Franceze, respectul pentru libertatea si demnitatea umana a celorlalti. Iar mesajul acelui fragment din promo trimite catre ideea, extrem de periculoasa, a unei puritati a speciei pe criterii fizice, idee care ma duce cu gindul mai degraba catre ideologia nazista decit catre binefacerile democratiei romanesti la virsta majoratului. Este, evident, o idee discriminatorie, un indemn deschis la intoleranta fata de o categorie umana care are dreptul la o imagine nepatata, la respect din partea semenilor. A avea o asemenea problema de sanatate nu reprezinta un argument pentru teza inferioritatii umane!

Marele pas al societatii romanesti nu il reprezinta armonizarea legislatiei cu standardele europene sau acordarea unor drepturi care oricum nu alina suferinta. Pina cind in mentalul colectiv nu se va imprima ideea ca persoanele cu dizabilitati reprezinta o realitate a oricarei societati, asemenea promo-uri monstruoase vor continua sa faca rating. Nu este atunci de mirare ca acesti oameni sint sistematic respinsi la interviurile pentru angajare, ca nu isi pot intemeia familii, ca sint obligati sa traiasca intr-o lume paralela, care interactioneaza din ce in ce mai rar, ca sa nu spun niciodata, cu lumea „femeilor bune“, cum sententios se afirma in acel fragment.

La fel de condamnabila este insa lipsa totala de reactie a Consiliului National al Audiovizualului. Tacerea inseamna acceptarea intolerantei, chiar incurajarea ei. Cum este posibil ca nimeni de la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii sa nu aiba nici un punct de vedere in privinta acestei situatii?Nu in ultimul rind, ma intreb de ce oare cei vizati direct de acest atac public accepta un asemenea tratament si nu reactioneaza. Pasivitatea lor va avea ca rezultat inmultirea cazurilor de intoleranta la adresa lor. Refuz sa cred ca la mai bine de un an de la intrarea in marea familie europeana aceasta categorie sociala este in mod sistematic desconsiderata, fara ca aceia dintre noi care sint afectati de intoleranta sa ia atitudine.

Nu pot sa nu remarc in final ca, dovedind dispret pentru cei aflati in suferinta si acceptind fara nici o rezerva acest dispret, nu facem decit sa dispretuim propria noastra viata, propria noastra sanatate. Este pacat ca dovedim intelegere si deschidere pentru acesti oameni doar atunci cind sintem direct afectati, uitind ca soarta ne poate intoarce oricind spatele!

dr. Liviu Calburean

Articol extras din OBSERVATOR CULTURAL, nr. 156 (414), din saptamina 13 – 19 martie 2008 – http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19524&xrubrica=IN%20ACTUALITATE&return=pescurt

Tags:

Sau piese mai noi precum Poor Old Joe sau Santa Maria Bay – o piesa EXCEPTIONALA? Daca nu, va invit sa le descoperiti si sufletul va va fi incantat.

More…

Nu am nicio indoiala: aceste piese nu se vor pierde niciodata si vor fi mereu refugiu pentru cei care, satui de valtoarea unei vieti cotidiene meschine, vor dori sa se regaseasca. Sa spunem deci VIVAT BZN!

dr. Liviu Calburean

http://lcalburean.blogspot.com/

P.S. Pentru ca as dori ca aceste randuri sa nu ramana doar regrete sterile, va ofer din inima link-ul de mai jos. Sunt ultimele minute ale unei cariere artistice de aproape 42 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=PZjaflIS_BI

Tags:

Tineretea in slujba unei batraneti decente

Am incercat sa meditez la sensurile profunde ale unui clip publicitar mai vechi care ne pune in garda asupra responsabilitatii fiecaruia dintre noi fata de perioada mai putin “ productiva ” a vietii – varsta a treia. Tineretea este considerata perioada cind “ai timp, dar nu ai bani”, in timp ce maturitatea este “varsta la care ai bani, dar nu ai timp”. Vine apoi momentul cand, “ eliberat ” de constrangerile vietii active, iti regasesti pacea sufleteasca, in mijlocul unei familii in care dragostea si intelegerea te vor ajuta sa iesi cu demnitate de pe scena vietii. Este momentul in care poti avea si timp si bani, culegand roadele catorva zeci de ani de viata profesionala zbuciumata.
Mesajul clipurilor publicitare de acest tip este mai mult decat limpede : unica solutie pentru o varsta a treia linistita o reprezinta evident asigurarile de viata si contributia la fonduri de pensii administrate privat.
“Este o iluzoriu sa consideri ca toate frustrarile tineretii isi vor gasi alinarea in toamna vietii”, ar putea afirma scepticii, aducand ca argument forte precaritatea conditiei fizice, slabiciunile acestei “ carcase tradatoare ” care este trupul. Departe de a fi adevarat, tinind cont de marginalizarea tacita, dar sistematica, la care acesti oameni sunt supusi. In ultima vreme, se acrediteaza din ce in ce mai des ideea dezechilibrului dintre numarului contribuabililor si cel al pensionarilor. Culmea ingratitudinii, daca tinem cont ca intr-un trecut mai apropiat sau mai indepartat, actualii “ asistati ” au contribuit disciplinati la “ consolidarea ” bugetului de stat. Pentru ca, nu-i asa, tot ce conteaza sunt dezechilibrele actuale din sistemul public de pensii…
Cred ca aici trebuie puse bazele discutiei privind necesitatea absoluta de a ne asigura singuri viitorul. Un consultant de asigurari ar spune ca tine de o “ normalitate occidentala ” ca fiecare dintre noi sa opteze pentru o asigurare de viata si / sau sa cotizeze la un fond privat de pensii. Nimic mai adevarat. Se poate insa demonstra usor ca aceasta tendinta este departe de a fi generala chiar si in lumea europeana spre care tindem. Aduc in sprijinul acestei afirmatii un excelent eseu avand ca tema “ povara ” varstei a treia – La vieillesse, aparut in anul 1970 la editura Gallimard – apartinind scriitoarei franceze Simone de Beauvoir (cea care, promovand idei precum feminismul si schimbarea opticii fata de cei ce ajung la apusul vietii, a reprezentat latura “ practica ”, angajata a existentialismului).
Extem de actual, chiar si la peste 35 de ani de la aparitie, acest eseu ar trebui sa se afle pe masa de lucru a tuturor celor care se ocupa de politici sociale. Intr-o societate in care, “batran si sarac reprezinta un pleonasm”, masurile de protectie in beneficiul celor varstnici vor fi mereu insuficiente. Astfel ca solutia alternativa este implicarea familiei. In comunitati rurale traditionale, omul in floarea varstei stie ca, ajuns la batrinete, se va bucura de acelasi tratament pe care il aplica in prezent parintilor sai. De unde aceasta atitudine ? Simone de Beauvoir citeaza un basm al fratilor Grimm, in care un taran nu accepta prezenta la masa, in mijlocul familiei, a parintelui sau, preferand sa-l hraneasca separat. Intr-o zi, omul nostru isi surprinde propriul fiu pregatind locul unde va fi el insusi izolat cind va ambatrini. Socul provoaca schimbarea : decanul de varsta al familiei isi regaseste locul, la masa, intre “ ai sai ”.
Simple povesti ! vor spune multi dintre noi. Care trebuie totusi sa recunoasca o realitate dureroasa : insingurarea, lipsa contactului cu semenii, peste care se adauga mizeria materiala, ii doboara pe cei mai in varsta dintre noi cel putin la fel de rapid, daca nu mai rapid decat problemele de sanatate, pe zi ce trece mai acute. Ne amintim de parinti si bunici cind avem probleme sentimentale sau, culmea, materiale, cand vrem ca mostenirea sa ne favorizeze. Ne luam angajamentul ca ii vom ingriji. In realitate, le grabim, fie si tacit, sfarsitul.
Este, nu-i asa, un subiect care momentan nu ne priveste. Ne va privi odata, dar deocamdata ziua de maine, locul de munca sau pretul gigacaloriei se afla pe agenda preocuparilor noastre zilnice.
Sa lasam ipocrizia la o parte ! A nu accepta problemele varstnicilor inseamna a nu accepta, in integralitatea ei, insasi conditia noastra umana. Iar conceptiile traditionale, la care facea referire eseul mai sus amintit, ar trebui sa ramana actuale. Ar trebui…
Problemele actuale ale bunicilor si strabunicilor nostri vor fi mai tarziu problemele noastre. Experienta ultimilor ani ne invata ca in aceasta lume in care totul se vinde si se cumpara, doar noi ne putem pune la adapost propriul nostru viitor. De aceea, in acord cu acel clip publicitar, suntem aproape condamnati sa recunoastem : cea mai la indemina si de perspectiva solutie pentru fiecare dintre noi (nu cumva singura ?) o reprezinta asigurarile de viata si pensiile private.

dr. Liviu Calburean

http://lcalburean.blogspot.com/

Asociez aceste randuri amintirii unui minunat dascal, plecat mult prea devreme in lumea celor drepti – prof. dr. Gheorghe CRACIUN – Cotidianul – link extern

Tags: