Copilaria mea a fost o vacanta nesfarsita la bunici. Pe ai mei ii vedeam de cateva ori pe an; ma vizitau sau mergeam la ei cateva saptamani. Oricum, m-au rasfatat si unii si altii, asa cum au putut ei mai bine.

De cand eram mica am avut foarte multe animale in preajma : avantajul de a creste la curte. Eram innebunita dupa puii de gaina ; in fiecare primavara cresteam cate o generatie de pufuleti galbeni cumparati din piata. Tin minte cum se tineau dupa mine peste tot si cum ii ocroteam, le vorbeam sau ii certam ca o mamica. Imi luam slujba foarte in serios!

Catei? Fara numar… Dumnezeule, ii strangeam pe toti de pe strada si ii aduceam acasa. Erau ai mei terorizati! Pisici in schimb nu am avut; bunicii mei nu le suportau, si nici mie nu prea imi placeau : mi se pareau asa distante si infumurate ! Le-am descoperit abia acum cativa ani cand am gasit un pisoi mic si dragalas si ( bineinteles …) l-am luat acasa. Asa ca acum pot spune : cats rules !

Copiii de pe strada mea erau multi si de toate varstele. M-am nascut in perioada decretului raposatului, deci era de inteles. Eram toti niste “ decretele”. Tin minte ca tipam mult si nu intelegeam de ce iesea batranul din curtea in fata careia ne strangeam sa ne goneasca “ la portile noastre” ( acum locuiesc tot acolo, si am inteles de ce ). Mancam tot felul de chestii : zarzare, caise verzi, flori de salcam, toate furate, bineinteles. Cele din curtea noastra nu aveau acelasi gust. Imi amintesc cum baietii faceau brigazi si se duceau la furat intr-o livada din apropiere. Nu conta ca se intorceau zgariati si ca vai de ei : ce mandri erau si ce bune erau fructele storcite sau verzi…

Aveam perioade lungi de timp cand ne jucam acelasi joc ; dupa ce ne plictiseam o luam de la capat cu altul. Ne jucam : leapsa pe culori, cocotate, masini, tigari,etc ; fata-ascunselea ; bidonasul ; porca ; ratele si vanatorii ; elastecul ; frunza ; volei; fotbal ; tenis cu piciorul ; flori, fete si baieti ; jocuri de carti ; de-a mama, tata si copii ( eu eram mereu tata, nu stiu de ce ) ; de-a scoala etc.

Ne jucam cu orice : din noroi faceam placinte, farfurii, chiar si aparate de fotografiat ; frunzele erau folosite pentru un suc verde (chiar am reusit sa pacalim pe cineva sa-l bea ), pietrele de BCA ( cred ca asa se scrie ) erau pisate iar praful folosit ca faina sau zahar pudra pentru mancarea gatita pentru papusi, intr-o cratita aruncata de mama cuiva. Nici un copil nu avea multe jucarii, si totusi avea cu ce sa se joace.

Am uitat sa spun ca presuletul de la poarta, pe care ne jucam, era sfant. A, si imi mai amintesc cum ne faceam cort din tot felul de carpe si cum incercam sa ne convingem parintii sa ne lase sa dormim peste noapte in el ( nu reuseam niciodata ).

Tin minte ca noi, fetele eram foarte unite si inventive. Pentru ca ne juleam tot timpul la joaca ne-am improvizat o trusa de prim ajutor care continea : pansamente, vata , spirt, tetracilcina si o folie de aspirine. Nu a tinut mult, cred ca din cauza spirtului. Pe urma ne-am facut o gradinita secreta cu florile rupte din gradina lu’ bunica-mea, inspirate de Sandy Belle – desenele copilariei mele…

Desigur, desi micute, “feminitatea” ne intriga la maxim. Cate oje, rujuri si alte pomede din gentile mamelor nu am distrus in inceracarea de a ne face frumoase. Plus hainele, pantofii cu toc si parul tapat …ne maimutaream la maxim si de abia asteptam sa ne facem mari ca sa nu mai fim certate pentru ca ne purtam ca „niste femei adevarate”.

Odata cu anii, au inceput si idilele sentimentale. Fiecare fata iubea in secret un baiat de pe strada sau de la scoala si viceversa. „ Bineinteles” ca totul era secret, iar numele respectivului era camuflat de o initiala sau de cine stie ce apelativ. Si oracolele… ce tari erau! Tin minte ca verificam raspunsurile tuturor in incercarea de a „citi” printre randuri si a descoperi “adevarul” pentru a avea un nou subiect de barfa cu fetele (desi era in stare incipienta,barfa tot barfa se numeste ). Si mai erau si colturile indoite si lipite de la pagina cu amintiri unde era notat „marele secret”, colturi pe care bineinteles ca le desfaceam de fiecare data ca sa descopar un mare nimic de genul „ pacaleala”, „ ce credeai ca e scris aici?” , „ Ana+Dylan (Beverly Hills) = Love „ , lucruri care ma exasperau de fiecare data, pentru ca stiam defapt ca „Ana+MIHAI=Love” (aha!)…si pe urma trebuia sa lipesc totul ca si cand nici nu ar fi fost desfacut vreodata.

Imi amintesc de excursiile si taberele organizate in care mergeam cu toti colegii din clasa, de bataile cu apa, de noptile in care stateam treji pana la nu stiu ce ore povestind tot felul de lucruri infricosatoare ( inventate bineinteles, dar care ne inspaimantau la maxim ), dansul cu moneda ( sigur il stiti – daca ghiceai in ce mana e moneda, te pupai cu respectivul si pe urma intrai tu in cerc ), jocul cu sticla (din nou pupicuri – pe vreme aia nu stiam ce e ala „kiss”), adevar si provocare ( bineinteles, provocarile erau in mare parte pupici )…ce sa mai zic, ne placea sa ne pupam la maxim..

Cam asta a fost copilaria mea si a celor din generatia mea.

Sunt putin bulversata de „luptele” astea intre generatii, care se repeta la nesfarsit, gen „ copii din ziua de azi…pai noi…noi faceam nu stiu ce…iar ei…uite la ei ce fac…”. De ce? Uneori tind sa cad si eu in pasa asta, si sa-i judec…pentru ce? Pentru ca nu sunt ca noi? Si ce daca ? Ii invidiem cumva? Cu siguranta nu. Nici noi nu am fost ca generatia dinaintea noastra si ni s-a reprosat asta, si tot asa. Copilaria mea a fost asa cum a fost si nu regret nici un moment ca nu am avut laptop, playstation sau telefon mobil. Si faptul ca un copil din ziua de azi creste diferit de mine, nu e nici bine, nici rau. Noi hai sa ne bucuram de ce am avut, sa acceptam ca nu o sa mai repete si ca nu ne putem retrai copilaria prin ei.Timpul trece si lucrurile evolueaza. Asta e viata.

Tags:

Sa lasam balta scoala

La ce folosesc orele de limba si literatura romana cand tinerii nu mai citesc nimic? Cand ideea de cultura, de stiinta, de arte a ajuns marginala si demodata, cand toti stiu numele celei mai jalnice “vedete” care-si fataie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet roman de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce invatam in scoala? O schizofrenie ce opune educatia si realitatea? De ce mai invatam? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limba rituala moarta, numele lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Rebreanu? Ca sa ajungem sa ne uitam masiv, un popor intreg, in fundul Monicai Columbeanu, care naste in direct?
I-am chinuit eu insumi pe elevi, timp de zece ani (ca sa nu mai vorbesc de lucrul cu studentii, inca saptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum ma-ntreb de ce. Lumea vorbeste tot cum a invatat ea, ala-n dala. Si ce sa te mai miri, cand primul-ministru insusi, intr-un bilet adresat presedintelui, ii scrie de parc-ar fi repetentul clasei, intr-o limba romaneasca imposibila: “Daca ai ocazia sa vorbesti la Parchet despre subiect?”. Ce-nseamna fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Basescu, nici pro-Tariceanu de-aici. E doar o exprimare cu picioarele a celui care, dincolo de pacatul ca e omul lui Patriciu pana-n varful unghiilor,ne mai si chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimari de tipul: “Omul care l-am vazut”… Discursul sau din noaptea de Anul Nou a fost o balmajeala de cuvinte fara nic un fel de continut real. Crezusem ca Nastase e marele maestru in arta de a nu spune nimic in cat mai multe cuvinte. Uite ca Tariceanu pare sa-l intreaca.
Veti spune: treaba unui prim-ministru nu e sa respecte ortografia,ci sa-si vada de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cat e el de simplut, face treaba la primarie. Uite, cei 300 din topul “Capitalului” nu s-au omorat nici ei cu scoala, si ce bine-au ajuns, pe cand belferimea si doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din colt in colt. Eu cred insa ca un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, stiintific etc.) nu poate face nicaieri treaba.
Ca un popor de “simpluti” smecheri, care stiu sa-nvarta o suveica a bancilor si sa cumpere echipe de fotbal, fara habar de ce-nseamna o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decat sa-si fure caciula la nesfarsit.

Sa-nchidem naibii portile scolii si sa deschidem in loc scoala
smecheriei, a ticalosiei si-a tembelismului national. Ar fi mai
adecvata realitatii.

Tags:

sursa: necunoscuta

Tags: